Ce-pacat

Ce păcat

Timpul şi amorul au trecut parcă în zbor,
Iar tu mi-ai clădit în inimă cel mai mare dor -
Dorul de ducă, dorul pentru ce nu s-a-ntâmplat,
Aş fi vrut să te cunosc – dar acum –
Ce păcat!

Să te cunosc, ar fi fost marele păcat,
Un fruct atât de dulce, ar fi fost un adevărat dar,
Dar mie acesta mi-a fost refuzat!
Să ne iubim pământeşte – păcatul cel mai trivial,
Iar eu să-l accept? Cât de banal!

De tot ce-i trivial, lumea ta e preaplină,
Iar eu am trecut prin ea, precum o felină;
Am intrat şi am stat, m-ai trimis îndărăt,
De parcă-ntre noi nimic nu s-ar fi-ntâmplat,
Iar acum, în acest moment  –
Ce păcat!

Nimic nu s-a-ntâmplat, din tot ce e lumesc,
Totul a fost în mintea mea, doar un vis nebunesc;
Acum aş vrea să uit acest “ce n-a fost”
Deşi dacă-ntr-o zi mi-ai da cel mai mic semnal,
m-aş întoarce fericită la tine –
Cât de banal!